Se întâmplă des să te trezești cu un act într-o mână și cu termenul limită în cealaltă. O universitate îți cere o diplomă tradusă, o instituție din străinătate solicită certificatul de naștere în engleză, o agenție vrea o procură în română. Între ele dansează un cuvânt care aprinde beculețe roșii: „legalizată”. Aici se încurcă aproape toată lumea. Cine merge la notar?
Trebuie să fiu eu acolo, în Cluj, sau e suficient să trimit documentele? Dincolo de nervii din trafic și de strângerea aceea în stomac, răspunsul e mai simplu decât pare dacă desfacem pașii, cu răbdare, ca atunci când explici unui copil jocul preferat.
În România, o traducere legalizată adună două etape care lucrează împreună. Mai întâi există traducerea propriu‑zisă, făcută de un traducător autorizat de Ministerul Justiției. Apoi vine notarul, care nu verifică „limba” textului, ci confirmă că persoana care a tradus este cine spune că este, că semnătura îi aparține și că documentul de la baza traducerii a fost prezentat în forma cerută de lege.
Notarul legalizează semnătura traducătorului pe încheierea traducerii, iar această încheiere devine puntea de încredere între text și instituțiile care îl primesc.
Atenția se mută de pe „eu” pe „cine semnează”
Întrebarea care ne roade este dacă trebuie să fii tu, personal, la notar. În cele mai multe situații, nu. Prezența obligatorie la biroul notarial este a traducătorului autorizat, pentru că el își depune semnătura pe traducere în fața notarului. Beneficiarul, adică omul care are nevoie de traducere, poate să nu fie de față. Aici e micul detaliu care schimbă totul.
Dacă lucrezi cu un birou de traduceri sau cu un traducător autorizat, acesta merge la notar, prezintă traducerea și documentul de bază și finalizează legalizarea. Tu primești apoi setul complet, cu încheierea notarială atașată, fără să îți bați capul cu drumuri suplimentare.
În Cluj, procedura este aceeași ca în restul țării. Nu există o „excepție ardeleană” pentru legalizarea traducerilor, iar notarii clujeni urmează același regulament. Contează, în schimb, calitatea actului care se traduce. Notarul cere, de regulă, prezentarea înscrisului în original ori în copie legalizată sau certificată de autoritatea care deține originalul.
Dacă vii doar cu o poză neclară, riști să te întorci de unde ai plecat. Un traducător atent îți va spune din start ce formă de document e acceptată și te va scuti de drumuri inutile, iar notarii din oraș, obișnuiți cu fluxurile zilnice de diplome, certificate, foi matricole sau procuri, lucrează repede atunci când actele sunt în regulă.
Când devine prezența ta necesară
Există totuși momente când apar nuanțe. Dacă vorbim de un act notarial nou, de pildă o procură pe care vrei s‑o semnezi în română, dar tu vorbești altă limbă, atunci vei merge la notar și vei fi asistat de un traducător autorizat care redă în limba ta conținutul procurii. În acel cadru, prezența ta este parte din actul notarial, nu doar din traducere.
În schimb, când discutăm despre o diplomă, un certificat, o adeverință sau o sentință care există deja, derularea standard arată așa: traducătorul lucrează, apoi merge la notar să legalizeze semnătura pe traducere, iar tu primești plicul. Așa îți economisești timp, iar partea administrativă rămâne în grija celui care o stăpânește.
Îmi amintesc de un tată tânăr din Mănăștur care avea nevoie de certificatul de naștere al fetiței pentru un consulat. Era convins că trebuie să stea la coadă la notar, să explice cine e, de ce, cum.
A trimis actul în original către traducător, a primit un telefon să confirme numele cu diacritice, iar două zile mai târziu a avut pe masă traducerea legalizată, plus recomandarea să ceară apostila dacă pleacă într-o țară din spațiul care o cere. A zâmbit, ca și cum cineva i-ar fi ridicat greutatea de pe umeri.
Cele trei verigi care nu se sar dacă vrei liniște
O traducere legalizată își trage puterea din lanțul ei. Prima verigă este traducătorul autorizat, pentru că fără autorizare nu există conversație cu notarul. A doua verigă este documentul de bază, care trebuie prezentat corect. A treia verigă este notarul, care prin încheiere atestă semnătura traducătorului.
De aici derivă o idee practică: dacă alegi un birou de traduceri care colaborează frecvent cu notari, reduci la minimum interacțiunea administrativă. Îți rămâne timp să te gândești la călătoria pentru care ai nevoie de acele hârtii sau la omul căruia îi vei trimite dosarul.
În Cluj, multe birouri funcționează deja pe tiparul „one stop”, adică preiau originalul sau o copie legalizată, verifică dacă instituția destinatară cere și apostilă ori supralegalizare și îți livrează totul cap‑coadă. Dacă destinatarul este în România, de cele mai multe ori legalizarea semnăturii traducătorului este suficientă.
Dacă documentul pleacă în străinătate, e posibil să fie nevoie de încă un pas, apostila de la Prefectură sau supralegalizarea, după țara de destinație. Nu e complicat, doar trebuie planificate aceste etape în ordinea potrivită.
Ce poți pregăti ca să meargă dintr‑o suflare
Povestea reușită a unei traduceri legalizate începe cu detalii mici. Numele trebuie verificate cu diacritice, datele din act trebuie să fie lizibile, iar numărul de exemplare cerut de instituția care primește dosarul trebuie stabilit de la început. De multe ori merită să faci un exemplar în plus.
Traducătorul păstrează oricum o copie în propriul dosar, iar notarul arhivează încheierea. Când fiecare își face partea, totul curge. Tu nu ești chemat decât, eventual, să confirmi o literă sau un accent. E reconfortant să știi că nu te așteaptă o cameră cu mese grele și un aer solemn, ci mai degrabă un e-mail cu „gata, puteți ridica”.
Mai e ceva care poate salva timp. Unele documente circulă deja în copii legalizate pe care le ai acasă. Dacă instituția acceptă traducerea făcută după o copie legalizată, nu mai e nevoie să lași originalul din mână. Spune asta de la început. Traducătorul va prezenta la notar copie legalizată și traducerea, iar procedura rămâne aceeași. Din experiența mea, oamenii respiră un pic mai ușor când actul original rămâne în sertar.
Un cuvânt despre preț și termen
Prețul unei traduceri legalizate în Cluj se construiește din două componente. Una este traducerea, tarifată de obicei pe pagină standard sau pe cuvinte. Cealaltă este taxa notarială pentru legalizarea semnăturii traducătorului, aplicată pe fiecare exemplar. Dacă mai intră în scenă apostila ori supralegalizarea, se adaugă tarifele aferente și, uneori, o taxă de curier.
Termenele sunt adesea scurte, uneori în aceeași zi pentru documente uzuale. Pentru seturi stufoase sau pentru limbi mai rare, e bine să lași o marjă de o zi, două. Traducătorii buni te vor ghida realist, fără promisiuni hazardate. Și da, există urgențe care se pot rezolva; important este să fie clară destinația actului și cerințele exacte ale instituției primitoare.
Când întrebi dacă este necesară prezența la notar pentru o traducere legalizată în Cluj, de fapt te întrebi dacă vei pierde o zi pe drumuri.
Răspunsul cinstit este că, în marea majoritate a cazurilor, nu trebuie să fii tu la notar. Merge traducătorul, cu traducerea și cu documentul de bază în formă acceptată, iar tu primești rezultatul final.
Prezența ta e necesară doar atunci când actul însuși se semnează de tine la notar și trebuie explicat în limba pe care o înțelegi; în situațiile acestea, traducătorul devine parte din ceremonie. Pentru diplome, certificate, adeverințe, hotărâri, contracte deja semnate, lucrurile se pot rezolva foarte bine fără tine în birou.
Dacă vrei un rezumat într‑o propoziție, sună cam așa: alege un traducător autorizat, întreabă ce formă a actului cere notarul, verifică dacă instituția destinatară vrea apostilă și lasă profesioniștii să ducă hârtiile până la capăt.
Clujul, cu ritmul lui cumpătat și cu infrastructura notarială și de traduceri deja așezată, e un loc bun pentru astfel de drumuri scurte. Iar dacă ai nevoie de o mână sigură, poți apela la traduceri autorizate Cluj 2026, fără teatrul plimbărilor inutile. Pe scurt, lasă‑i pe cei care știu să vorbească pe limba actelor, iar tu ocupă‑te de ce contează cu adevărat în povestea ta.
